Categorie: Sensul vieţii

 

Chemarea mamei

(publicat în Capitala de azi)

Vitalie Bugaian s-a întors în Ştefan Vodă după 10 ani de studii şi carieră de succes în România, Cehia şi Statele Unite pentru că l-a chemat mama.

Mama l-a sunat pe Vitalie Bugaian acum doi ani şi l-a chemat acasă. Şi el a venit. S-a întors în Ştefan Vodă după o carieră de succes care l-a primblat timp de 10 ani prin România, Cehia şi SUA. Vitalie a construit o carieră în companii multinaţionale de IT şi consultanţă, dar a ales să se întoarcă în oraşul natal.

„Cehia are cea mai frumoasă arhitectură din lume – oraşe vechi, castele ridicate pe vîrfuri de munţi, dar eu am înţeles că nicăieri eu nu pot să mă simt acasă decît lîngă rîpa pe care în copilărie am păscut vaca. Am stat 3 ani în Cehia, 2 în Statele Unite şi decisesem să mă stabilesc iarăși în Cehia, cînd m-a sunat mama. Atunci am simţit că în mine s-a schimbat ceva şi am decis să mă întorc. Cînd voi mai avea ocazia să stau lîngă părinţi şi prieteni, pe locurile în care am crescut?”

Vitalie a lucrat pentru companii multinaţionale ca IBM şi Accenture. El e mîndru de numeroasele diplome care atestă calificarea sa înaltă în implementarea soluţiilor informaţionale în managementul companiilor. Acum intenţionează să transmită cît mai multe din cunoştinţele lui antreprenorilor din Ştefan Vodă. A deschis o companie împreună cu soţia şi e plin de încredere în viitor.

„Soţia mea e româncă din Braşov. Imaginaţi-vă ce şoc cultural a avut în prima perioadă după mutarea noastră la Ştefan-Vodă. Dar s-a deprins şi îi place. Ea tot e specialist IT şi mă va ajuta să administrez compania.”

Vitalie Bugaian a pornit-o de la început, dar nu de la zero. El gestionează în continuare cîteva proiecte online pentru clienţi de peste hotare şi asta îi asigură un suport suficient pentru a porni noua afacere relaxat şi încrezător.

„Eu cred că viitorul este în Europa de Est. În toate companiile în care am lucrat, cei mai buni ingineri şi tehnicieni erau români, ucraineni, polonezi, ruşi. Partea asta a lumii naşte cei mai talentaţi oameni. Odată și odată ei vor înțelege că nu are sens să lucrezi pentru companii străine. Poţi face compania ta şi să cîştigi maximum din munca şi talentul pe care îl ai. Sunt sigur că tot mai mulţi moldoveni se vor întoarce acasă şi vor cîştiga banii aici.”

Vitalie Bugaian e unul din antreprenorii care au fost admişi în Incubatorul de Afaceri din Ştefan Vodă. Un incubator de afaceri este o şcoală practică de business, în care deschizi o companie şi o dezvolţi în timp ce înveţi de la consultanţi cu experienţă. Incubatorul de Afaceri din Ştefan Vodă a fost deschis ieri, 12 aprilie şi are la moment 10 beneficiari. Alţii 9 se vor alătura în următoarele luni.

Un incubator de afaceri similar funcţionează de peste 2 ani în Soroca cu suportul financiar al Norvegiei, prin proiectul Entranse. Cele 16 companii crescute la Soroca au creat 119 locuri de muncă. Guvernul Republicii Moldova şi Uniunea Europeană vor finanţa crearea unei reţele de incubatoare de afaceri în mai multe centre raionale. Următorul oraș pe listă este Leova.

Nu toţi moldovenii plecaţi peste hotare ascultă de mama, aşa cum a făcut-o Vitalie Bugaian. Din ce în ce mai mulţi încep să se întoarcă din ţările cu economii lovite de criză – în special din Grecia. Comunităţile locale şi guvernul pot transforma acest reflux într-o oportunitate de dezvoltare.

 

Satele Moldovei, bune doar la alegeri #2

În timpul celei mai recente navigări prin internet, am dat de un articol care m-a zguduit, demn de compunerile şcolare.

Cînd a fost Alexandru Vakulovski la Antoneşti, să-şi vadă mama, la un moment dat a început să se împiedice de argumente evidente ale inconvenienţei traiului la sat. Satele din Moldova nu sunt goale. Pur şi simplu nu toţi oamenii au reuşit să plece din ele la timp, aşa cum a reuşit autorul articolului.

Dacă citeşti presa din Moldova, te obişnuieşti cu asemenea articole. Aceleaşi articole. Gazeta Moldova Socialistă nu a dispărut, ea s-a dispersat.

Exclamaţia plină de patos „şi statul nu face absolut nimic să nu fie aşa” este una automată la Homo Sovieticus. O spun „oamenii de cultură”, o spun „oamenii muncii”, o spun „ţăranii”, o spun, iată şi „intelectualii”. Toate castele deprinse cu priponul statului totalitar îşi îndreaptă năzuinţele, speranţele şi dezamăgirile spre stat.

 

Gravitaţia ne ţine la pămînt. Şi statul nu face nimic să nu fie aşa!

Alexandru Vakulovski vede foarte bine punctele slabe ale satului:

ca să fii gospodar în sat, trebuie să munceşti ca un sclav. Nu e ca la oraş, să-ţi vină apa şi gazul, tu doar să plăteşti factura, sinuciderile sunt ca ciupercile în zona rurală, Moldova rurală a rămas iarna asta fără apă, o zi fără apă la Chişinău e ştire, o viaţă fără apă la sate – tot normal, lipsa serviciilor, exodul masiv în străinătate al populaţiei rurale, omorurile sunt trecute la fapt divers, culoarea sîngelui e la fel de banală ca şi culoarea vinului, nu pot să nu observ mizeria şi grozăviile care se întîmplă uneori acolo, satele Moldovei au criminali în serie, satele noastre – un sicriu îngheţat în cimitir.

Desigur că multe din exagerările de mai sus sunt false. Multe, însă, reflectă destul de fidel realitatea satelor moldoveneşti. Alexandru Vakulovski a plecat de la sat, ca mulţi-mulţi alţii pentru că la oraş viaţa e mai comodă – ai acces la servicii mai bune, ai oportunităţi mai mari de angajare, e mai interesant. Asta face ca în fiecare zi 1 milion de oameni pe acest pămînt să părăsească satele şi să se mute la oraş. În fiecare zi. Un milion.

Guvernul Germaniei nu a făcut nimic să salveze satele. Şi nici guvernul SUA. Nici al Japoniei. Unele sate, care au devenit atracţii turistice în aceste ţări, s-au salvat singure. Restul – au dispărut sau s-au transformat în oraşe.

 

Civilizaţie provine de la latinul civitas - oraş sau oraş-stat.

Hai să ne imaginăm un stat-perfect pentru sate, un stat care face totul ca să nu fie aşa. Statul vine la Antoneşti şi repară drumurile, trage apă, trage gaz, creează locuri de muncă ca oamenii de acolo să aibă cu ce achita facturile. Ar rămîne autorul în sat? Puţin probabil – nică cultură! Statul ar mai veni o dată la Antoneşti şi ar crea un ziar ca Alexandru să aibă unde scrie, ar deschide un teatru, ar deschide librării şi ar mai organiza expoziţii. Ar rămîne Alexandru acolo? Sunt mai multe şanse, dar mulţi tineri ar pleca încă. Statul mai vine o dată şi deschide o universitate, aduce profesori buni, construieşte nişte spaţii publice atrăgătoare – pieţe, parcuri, trotuare cu pavaj. Hm… Satul Antoneşti devine oraş! Şi pentru că are locuri de muncă, universitate, teatre, ziare, el are deja vreo 10.000 de locuitori.

Dar, vai! Antoneştiul nu e unicul sat din Moldova! Mai sunt 2000. Statul ia fuguţa şi se duce în toate cele 2000 de localităţi şi le transformă în oraşe. Obosit, dar împlinit, statul cumpără Timpul de Antoneşti şi citeşte acolo un articol usturător: „Satele au dispărut şi statul nu face nimic ca să nu fie aşa”.

 

Cît costă visul?

O astfel de istorie ar costa cam 500 de milioane de euro pentru a fi implementată în Antoneşti şi cam 1000 de miliarde de euro pentru toată republica. Asta ar mai însemna că avem nevoie de încă 20 de milioane de oameni ca să populăm aceste sate. Oamenii care deja nu-s sovieticus ştiu că statul nu poate da nimănui ceva fără a lua de la altul. Aceşti bani vor fi luaţi prin impozite tot de la moldoveni. E gata Alexandru Vakulovski să contribuie cu 350.000 de euro în taxe pentru acest program? Şi cîte 350.000 de euro va trebui să dea fiecare moldovean, inclusiv mama lui din Antoneşti. Mai mult decît atît, Alexandru va trebui să facă asta în paralel cu creşterea a 40 de copii, cît va trebui să nască fiecare femeie fecundă din Moldova pentru a popula în 20-30 de ani oraşele noi.

Eu nu voi continua această istorie. Scriitorii sunt scriitori şi ei vibrează împreună cu cititorii. Moldovenii simt aceeaşi jale şi acelaşi regret ca şi Vakulovski referitor la satele din Moldova. Şi la fel ca Vakulovski ei caută o viaţă mai bună, cu mai multe comodităţi, o viaţă la oraş.

Moldova, cu populaţia ei actuală, încape lejer în cele 10-15 oraşe pe care suntem în stare să le întreţinem şi să le dezvoltăm. Ca şi în SUA, Germania sau Japonia, populaţia rurală se va reduce drastic. Nu simt nici o bucurie sadică acum cînd scriu asta. Cum nu simţea nici Alexandru Vakulovski vreo bucurie sadică atunci cînd a părăsit Antoneştiul.

Simt însă că mă apucă lehamitea cînd văd oameni tineri, şcoliţi, care au călătorit prin alte ţări şi au avut ocazia să înveţe, întorcîndu-se umil cu mîna întinsă la „stat” şi cerşind de la el resurse. Dacă vrei să salvezi satul, Alexandru, du-te şi salvează-l. Nimeni nu o va face în locul tău. Statul nu există. Există 3 milioane de cetăţeni care se jeluie. De la ţăran la primar, de la scriitor la prim-ministru. Toţi se plîng, toţi aşteaptă de undeva salvarea şi izbăvirea.

 

Analiza cost-beneficiu în cazul pierderilor de vieţi omeneşti

În una din cărţile pe care le citesc acum am dat de un studiu de caz curios legat de salvarea vieţilor în trafic.

În 1974 Guvernul SUA a impus o limită maximă de viteză de 89 km/h pe autostrăzile interstatale. S-a făcut asta, declarativ, pentru a salva vieţi omeneşti, de facto pentru a economisi combustibil. Dacă în 1972 în accidente rutiere muriseră 55.000 de americani, în 1995 numărul victimelor a scăzut la 40.000. Economia de combustibil a fost de peste 1%. N-o să intru în detaliile cazului dat prea mult. Autorul a propus o evaluare alternativă a impactului acestei politici publice.

El socoate toate costurile şi beneficiile acestei politici şi ajunge la concluzia că politica a fost proastă şi limita iniţială de 105 km/h trebuia păstrată. Cum ajunge el la aşa concluzie?

La beneficii el pune numărul mai mic de accidente şi victime pe care le evaluează în total la 2,13 miliarde de USD. El ajunge la această cifră utilizînd valoarea medie a unei vieţi în 1974, care era 240.000 de USD! Tot la beneficii pune şi 13,2 miliarde de litri de benzină economisiţi, adică încă 1,85 miliarde USD. În total, deci, ar fi fost aproape 4 miliarde de USD beneficii. Costurile sunt mai mari. În primul rînd se iroseşte mai mult timp pe drum – cu 1,7 miliarde de ore. La salariul mediu de 5,05 USD/oră din 1974 valoarea orelor pierdute e de 8,59 miliarde de USD. Tragem linia – pierderile nete ale politcii sunt de 4,6 miliarde USD.

Cît costă o viaţă?

Eu ştiu că adevărul e ca un argint viu şi că modelul în care scopul guvernului e să salveze vieţi poate fi eronat. Dar nici chiar nu mă aştept ca un guvern să facă bani şi cu atît mai mult mă revolt să văd cum într-o politică publică se pune un preţ de 240.000 USD pe o viaţă cu valoare medie. Să începem cu faptul că nu există nici o metodă prin care viaţa întreruptă a unui om poate fi cuantificată în bani. Noi nu ştim ce valoare adăugată putea aduce omul care tocmai a murit în următorii 10-20 de ani. Noi nici nu avem cum să ştim cît mai avea el de trăit. Şi nici dacă unul din tinerii salvaţi de limitarea de viteză nu a fost Steve Jobs, care la sigur nu merită pe ecuson cifra 240.000. Nu avem de unde şti.

Dincolo de asta eu nu vreau ca statul să vadă în mine 240.000 de USD care umblă încolo încoace şi aşteaptă să fie economisiţi. Dar în acelaşi timp înţeleg că există o limită a deciziei între bani şi viaţă pe care foarte des o face legiuitorul. De exemplu aceeaşi limită de viteză – dacă viaţa e o valoare absolută şi trebuie să o păstrăm cu orice preţ – vom tinde să micşorăm această limită şi cu fiecare kilometru pe oră micşorat vom avea cîteva sute sau mii de vieţi salvate. Dar noi nu putem limita viteza pe autostrăzi la 4 kilometri pe oră ca să salvăm maximul de vieţi omeneşti. Asta e absurd şi chiar şi la 4 km/h se vor găsi imbecili care să moară în accidente.

Timpul mort

În continuarea temei relaţiei guvernului cu moartea, (îmi) promiteam o revenire la aspectul calitativ al vieţii. Dincolo de partea absolută a vieţii şi morţii, putem, ca experiment, să numim timpul irosit (plictiseala, de exemplu) ca timp mort, iar timpul petrecut cu plăcere, plin de viaţă, ca timp viu. Astfel, o stradă pe care circulă doar şoferi enervaţi şi care alungă toţi locuitoii în case în faţa televizoarelor e o stradă moartă, iar o stradă care e plină de spaţii publice atrăgătoare care modelează interacţiuni spontane ale comunităţii şi pe care mereu se întîmplă ceva interesant – o stradă vie.

Tighina colţ cu Ştefan cel Mare.

Exemplul de mai sus mi-a readus în memorie acest aspect al calităţii vieţii şi rostul lui în deciziile unui guvern. În cazul dat analiza cost-beneficiu ar putea să renunţe un pic la valoarea volatilă a USD-ului şi să încerce valoarea mai apropiată de absolut a timpului viu.

Să presupunem că orele pe care le irosesc şoferii şi pasagerii mai mult în drum sunt ore de adevărat chin şi plictiseală pentru aceştia – timp mort. Acest timp ar fi putut fi utilizat pentru îndrăgostit, creat de artă, descoperiri ştiinţifice şi alte chestii pe care le facem noi de obicei în timpul nostru liber (=viu?), dar nu a fost să fie. Din cauza limitei de viteză, impuse de guvernul federal, o groază de timp a fost pierdut. Da, şi în drum se întîmplă lucruri interesante, dar o să neglijăm asta.

Deci avem la costuri cele 1,7 miliarde de ore de timp mort. Şi avem la beneficii cele între 4000 şi 8900 de vieţi salvate pe an.  În SUA în 1974 speranţa de viaţă era de 72 de ani, adică de aproximativ 630,000 de ore. Cîte vieţi omeneşti încap în cele 1,7 miliarde de ore de timp ucis de lege? 27.000. Cu alte cuvinte, dacă reducerea vitezei maxime de la 105 km/h la 89 km/h salvează mai mult de 27.000 de vieţi, legea are beneficii peste costuri. Dacă chiar şi cele mai generoase evaluări spun că vom salva doar 8,900 de vieţi, atunci avem o ma-a-are problemă cu costurile.

Da, e un mare semn de întrebare dacă timpul din drum e un timp mort. Multe filme de tip “road trip” ne îmbie să mai ieşim din casă şi să ne distrăm în drum. Aşa că să comparăm întîrzierea cu moartea e un pic exagerat. Dar e mai sănătos decît să punem pe oameni preţuri de 240.000 de dolari. Între timp, oamenii de ştiinţă au mai scăzut preţul vieţii undeva între 50.000 şi 129.000 de USD. Cu toate acestea funcţionarii guvernului federal evaluează o viaţă la 6,9 milioane de USD, e drept că după o ieftinire drastică de la 7,8 milioane, cît era pînă acum. Rezultatele divergente ne sugerează că metoda evaluatorilor e scoaterea cifrelor din pod.

Hai înapoi la limita noastră de viteză.

Ambele metode de evaluare arată că pierderile depăşesc beneficiile.

Alt lucru e interesant. Spre deosebire de multe alte legi, limitarea dată de viteză a avut parte de foarte multe proteste şi acţiuni subversive. Unele state au încercat să o anuleze pe teritoriile lor, altele au setat porţiuni de drum cu limită mai mare, între 1987-1988 40 de state ale SUA au renunţat de probă la această limită, pentru ca după o luptă de 21 de ani, în 1995 legea să fie abrogată. Să fie oare în înţelepciunea mulţimilor un aparat de evaluare raţională a politicilor publice?

 

Aşa cum trebuie

(editorial publicat ieri în Capitala)

Eu din băncile şcolii am fost învăţat să cred că lumea din jur nu este aşa cum trebuie. Toţi maturii care mă influenţau direct, începînd cu părinţii şi terminînd cu profesorii refuzau realitatea. Începînd de la comportamentul altor oameni pînă la marile probleme geopolitice.
 
Că Moldova trebuie să aibă mare, dar nu are am aflat la 5 ani. Prima călătorie la Zatoka. Localitatea care trebuia să fie în Moldova, dar era în Ucraina. Mai tîrziu am aflat că noi trebuia să avem şi munţi, dar nu avem. Că trebuia să fim în România, dar nu suntem.
 
Plus cazuri simple, din viaţa de zi cu zi. Şoferul de troleibuz trebuia să se oprească în staţie, dar nu se oprea. Mai ţineţi minte? Erau aşa vremuri. Troleibuzele erau pline şi şoferii opreau cu 50 de metri mai departe de staţie ca să dea drumul la pasageri, dar să nu mai urce nimeni. Noi, elevii, dar şi maturii, bătrînii alergam după troleibuz. Unii aveau norocul să urce, alţii urmăreau cu privirea cutia enormă de conserve plină de oameni.
 
Toţi trebuiau să vorbească româna, dar nu toţi o vorbeau. Toţi trebuiau să o vorbească frumos, corect, cu accent bucureştean, dar o vorbeau urît, cu rusisme şi cu accent moldovenesc. Vînzătorii trebuiau să ne zîmbească, dar nu ne zîmbeau. În magazine trebuiau să fie produse, dar nu erau. Statul trebuia să asigure un trai decent şi salarii demne, dar nu asigura. Oamenii trebuiau să fie amabili şi să-şi ceară scuze dacă te călcau, dar nu o făceau. Tinerii trebuiau să ofere locurile celor în vîrstă, dar asta nu se întîmpla.
 
Procesul de eliberare din această schizofrenie educată a început cu întrebarea „De unde ştiu oamenii cum trebuie să fie tot? Care e sursa acestei tainice ştiinţe?” Eu vedeam că ştiinţa dată nu aduce celor din jur nici o satisfacţie. Pe de o parte unele „trebuie” au refuzat să devină realitate – marea şi munţii, accentul bucureştean, statul şi salariile demne şi altele. Pe de altă parte, predicatorii trebnicii ştiinţe nu marcau nicdecum schimbările uluitoare care aveau loc sub ochii lor. De exemplu opritul troleibuzelor în staţii, zîmbetul vînzătorilor, produsele de pe rafturile magazinelor.
 
Nimeni nu mi-a spus bucuros: „Uite atent, troleibuzul TREBUIE să se oprească în staţie şi, fii atent, AŞA ŞI FACE!”. „În magazine TREBUIE SĂ FIE produse şi AŞA ŞI ESTE”. Oamenii care trăiesc crezînd într-o lume care Trebuie, mai bună decît cea reală, parcă nu pot să se bucure cînd lumea reală le face un pas în întîmpinare.
 
Probabil că aşa şi trebuie… Să nu ne bucurăm. Pentru că noi ştim cum trebuie să fie lumea din jur şi noi am fi făcut-o mult mai bine decît Dumnezeu, nu-i aşa? Pentru că noi ştim cum trebuie. Şi trebuie să fie cu totul şi cu totul altfel.

 

Tipologia săruturilor

Oamenii se sărută. În cadrul unei relaţii, în spaţiul social, în relaţiile diplomatice. Pentru că săruturile au manifestări externe similare, tindem să le uniformizăm sensul. Asta e o sărăcire. Săruturile sunt pline de înţelesuri.

 

Sărutul erotic

E cel mai sărac în mesaje şi cel mai bogat în simţiri. E încununarea flirtului, iubirii sau aventurii duse la extrem. De obicei spune un singur lucru: te vreau, dar esenţa sa este extra-lingvistică. Sau mai bine zis non-verbală, or limba nu poate fi scoasă din ecuaţie. Cu toate că în loc de ecuaţie putem spune şi gură. Muşcăturile tandre de buză sunt opuse muşcăturii hapsîne a mărului edenic, dar au aceleaşi urmări. Aflarea adevărului, cunoaşterea celuilalt. Acum. Alungarea din rai se amînă.

 

Sărutul îndrăgostit

Dacă sărutul erotic duce la alte intersecţii corporale, sărutul îndrăgostiţilor este o bucurie în sine. E sărutul de care nu te saturi, sărutul care e autosuficient. Mesajul lui este expresia fericirii, nu a poftei şi e exprimarea veşnicii surprize că celălalt tot. E un schimb ce trădează trăiri similare şi de la asta le alimentează. Foarte des e un sărut lung, apăsat pînă la durere, de parcă totala contopire sufletească impune dispariţia corpurilor unul în altul. Cine a trăit aşa ceva a prins imediat diferenţa dintre aceste două tipuri.

Sărutul flirt

E joc pur. Ţinteşte buzele rar şi superficial. Deseori caută lobul urechiuşelor, gîtul, bărbia, ochii, mîinile. E sărutul întrebare, sărutul care propune. Corpul femeii e cîmp necunoscut, poate chiar minat şi sărutul păşeşte atent ca pe un lac recent îngheţat. El spune hai să ne jucăm şi deseori gîdilă cu această ocazie. În stadiile avansate devine obraznic şi ajunge acolo unde orice context social îl face scandalos.

 

Sărutul salut

Am trecut prin trei săruturi mustoase şi am ajuns la primul sărut care poate fi sec. Fie că e de două, trei sau patru ori, sărutul salut este pe obraji. Arareori pe buze şi numai între prieteni foarte apropiaţi, dar şi atunci, de obicei e între fete. Eu personal nu am văzut bărbaţi salutîndu-se prin sărut pe buze. Nici cazul lui Brejnev nu îl pun aici, sărutul lui e mai mult diplomatic. Sărutul de salut spune că laşi omul aproape, că sunteţi apropiaţi. Dar el are nuanţe. Oferă spaţiu de manevră. Obrajii se pot lipi mai mult, se pot freca mai gingaş, se pot atinge urechile cu buza, şi toate astea, desigur, accidental. Şi atunci sărutul salut incită, porneşte mecanismul întrebării “mi-a părut sau chiar?” care dezlănţuie imaginaţia.

Sărutul salut mai are o ipostază. Sărutul mîinii. Îl primesc doar preoţii şi domnişoarele. Pentru ultimile acest sărut e o scurtă cufundare în poveste, pentru că gestul e mai mereu teatral şi cu trimitere la vremuri cavalereşti. Bărbatul înclină capul şi se pune la dispoziţia femeii. Să vă ajut? O, desigur! Ambii roşesc. E tot joc, dar altfel de joc. Joc pe scenă. Ambii se văd dintr-o parte.

 

Sărutul valută

Sărutul poate lua forma hîdă a monedei de schimb. Fă, te rog, cu aspiratorul. Pup! Sau un partener întinde corpul spre celălalt, dar e oprit: Dintîi răspunde-mi la întrebare! Se ajunge şi la embargo. Supărarea de obicei blochează accesul la buzele celuilalt. Partenerul care insistă, insistă. Insistă pentru că ştie că poate plăti cu un sărut focos. Sărutul ca simbol al împăcării. O specie aparte? Sau instrumentul unei ultime tranzacţii?

 

Sărutul zero

E şi el scîrbos. Soţul/soţia vine de la lucru. Obosită. Sărută partenerul, în drum spre baie. Gest steril. Nu intră în memorie. E şters imediat din viaţă. Ca descuiatul uştii sau ajustatul căldurii la apă. Nimic.

 

Sărutul veneraţie

Îl primesc icoanele şi mingile de fotbal. E sărutul lui Dumnezeu. Obiectul nu contează, eroul e în contact direct cu divinitatea. Dumnezeul ortodox sau norocul sportiv. Sărutul e mulţumirea pentru minune. Unii sărută cărţile după ce descoperă o idee fantastică. Alţii sărută banii. Ion – pămîntul. Obiectul este agent. E o poştă cu Un Singur Adresat.

 

Sărutul provocare

Specie rară, adolescentină. Sau alcoolentină. E sărutul butîlcii sau al TruthOrDare-ului. E un sărut forţat de presiunea haitei. E un sărut la comanda cuiva şi n-ai cum fugi de el. Uneori e neplăcut, alteori e dorit. Spune doar că eu sunt curajos. Sunt ca voi, fac şi eu nebunii. Şi e un sărut ruşinos. Uneori anume acest tip înlocuieşte Sărutul îndrăgostit la nuntă cînd invitaţii strigă Amar! Amar! E trist să-l vezi la nunţi.

Vom încheia, desigur cu…

Primul sărut

Acesta nu poate fi inclus în categorii. La fiecare a fost altfel şi fiecare îl ţine minte bine. Cum a fost?